Cât costă un bolovan de uitare? Ca să-ţi peticeşti casa cu bomboane de ciocolată şi să te scufunzi în covoare calde şi vii trebuie să cunoşti legea gravitaţiei. De ce mai rămânem pe orbită? Planeta dolofană şi acoperită cu atâtea nimicuri continuă să urmeze acelaşi traseu plicticos în jurul soarelui…aproape că înţeleg de ce ne îndreptăm hotărâţi spre nenorocirea stratului de ozon… Poate cine ştie?...Cu puţin noroc schimbăm sistemul solar… fie şi cu un credit ipotecar. Oare la Dumnezeu ar merge? Să-l rugam pe supra luminatul să negocieze pentru un loc in campingul altei galaxii. Plătim toţi câte 2000 de Tatăl nostru pe lună chirie şi ridicăm biserici multifuncţionale pentru efectuarea plăţilor. Urmează recalificarea personalului bisericesc. În pronaos: +Casa 1 pentru plata făcută personal si +Casa 2 - „rugăciunea pentru altul” (acum şi în variantă scurtă), +Casa 3 pentru împrumuturi cu dobândă (3,5 rugăciuni %).
Poate nu este încă suficient de stridentă putrezirea morala a omenirii; tocmai de aceea contribuim fiecare cu puţină ignoranţă la tot rahatul ăsta, pe care în loc să-l îndepărtăm, îl acoperim zâmbitori ca motiv pentru progresul rapid al ştiinţei. „Noua mască impotriva mirosului cu ochelari de cal incluşi!! Pentru o viata mai buna!”. Pe cât de absurd, atât de real.
Lăsând legea gravitaţiei la o parte o secundă, mă dezlipesc de tot ce înseamnă VOI şi AICI şi poate că doare mai mult decât imaginea unui copil exploatat stând în ploaie cu mâna întinsa, dar golul lovit de un val sărat aprinde un pic o viaţă; şi poate că toată ura existenta în Univers se adună într-o cană cu otravă.
Ritmul stabilit de picăturile de ploaie ce cad pe asfalt este un fel de numărătoare inversă neştiută şi nedorită…un fel de cadou pentru picioare obosite ce desenează anii in nisip. Parcă nu se mai încadrează nici o glumă în tragedia asta provocată şi ieftină. Ca o povestire in ramă sunt eu… un colaj prea cenuşiu si prea mototolit. E posibil să fiu chiar eu o glumă într-un scenariu local; o glumă proastă, dar poate destul de bine plasată între atâtea întrebări.
Din fericire nu trebuie să demonstrez nimic. Deschid uşi din când în când, chiar dacă ştiu că nu intră nimeni, arunc gânduri pe geam, chiar dacă ştiu că nu vor ajunge nicăieri şi încă mai stau în picioare, deşi habar nu am dacă vreau să plec. Aştept să se termine gluma şi să pot simţi tot ce am de simţit.
11 noiembrie 2007
2 comentarii:
intr-o zi o sa vina in viteza un picior mare rau de tot si o sa dea un mare sut acestei mingi numita "pamant" si o sa ne ducem fix la dracu ... sau daca nu, mai departe, asa de departe incat nici nu iti poti imagina
cine stie ce va fi in viitor. sper ca numai bine!
Trimiteți un comentariu